O noua luna, un nou an… ziua de 16.01.2009. E vineri, ora 16 fara aproximativ 15-20 minute. Stau in loc si ascult muzica ca sa nu ma plictisesc. Astept sa ajunga si colega de la meditatii Ioana.
Stau si ma gandesc la ce s-a intamplat acum o saptamana: seara in care am iesit cu “el”.
Stau si ascuta piesa “2 in 1″ de la R.A.C.L.A. iar si iar si ma gandesc la tot ce mi-a placut la acea seara… la tot ce nu mi-a placut. Nu stiu ce sa cred si ca sa-l citesc: “AGATATUL ESTE UN SPORT!”; sunt si eu curioasa daca si spusul barfelor este tot un sport…
Cu toate ca nu pot sa neg seara frumoasa petrecutaa in 2, nu-mi pot scoate din cap celelalte “patanii”, ceea ce imi spun prietenii, ceea ce simt, ceea ce ar trebui sa fac…
Buna intrebare: CE AR TREBUI SA FAC??? Sa-l iert? Sa nu-l iert? Sa ma risc? CE?
Un lucru este sigur: nu pot sa neg ca vreau sa fiu cu el, cu toate ca acestea ceva imi spune ca nu merita, ca nu vrea decat sex, sex si… a da!!! … SEX!!! stiu si am inteles ca este o persoana dificila, dar totusi nu inteleg ce i-am facut eu…
un gand fugitiv mi-a trecut acum, ieri, zilnic prin minte: ce-ar fi fost daca nu i-ar fi sunat telefonul atunci??
Am stat si m-am uitat peste ceea ce am scris si am realizat ceva: pagina, viata, lumea e plina de intrebari la care nu stim raspunsul sau nu vrem sa-l stim si il ascundem adanc in noi sperand la o alternativa.


Bucurestiul… Un oras mult prea aglomerat, prea aglomerat de tristete, de necazuri de suparare. Un oras prea mult luminat si totusi prea putin pt a lumina vietile tuturor oamenilor… Poate tot ce le trebuiau oamenilor era lumina stelelor. Nu pentru ca este mai mica, ci pentru ca reprezinta o mica speranta: in ciuda dimensiunilor ei ea continua sa palpaie refuzand sa renunte. Asta ne lipseste noua: vazul – nu vedem stelele, esenta lor, frumusetea lor… Traim intr-un oras orbit de intuneric si luminile orasului nu ne permit sa vedem adevarata frumusete a naturii… a lumii in care traim.

