20 noiembrie 2008
Acelasi loc, situatie complet diferita… stau si ma gandesc la intrebari existentiale si am ajuns la urmatoarea comcluzie:
Una din cele mai mari tampenii ale omului: noi vrem totul si nimic.
Iar stau si ma uit la lumea nepasatoare din parc, la colegii care se joaca basket pentru simplul scop de a se distra. Nu imi amintesc cand am facut ultima oara asta… pentru mine basketul este o necesitate. Recunosc ca am momente in care joc sa ma destind, dar nu as putea spune ca asta s-a intamplat in ultimul timp. Sportul, de altfel, este singurul meu mod de a ma calma in liniste.
Stau si ma uit la firele de iarba printre care s-au strecurat frunze de copaci trecuti - sau frunzele sunt trecute? Cred ca da! Doar frunzele sunt trecute, copacii inca nu si-au terminat “treaba”. Ce treaba? Sa memoreze, sa insemne fiecare eveniment… sa nu uite niciun zambet, niciun sarut, nicio lacrima scursa pe vre-un obraz; da, ei inca mai au de lucru.
E o adiere placuta, si totusi rece… o adiere singuratica; parca si vantul cauta pe cineva din priviri sau poate ceva. Singurii vizibli sunt oamenii; oamenii nepasatori sau poate doar prea obositi, prea ocupati cu slujbele, treburile si problemele lor, prea orbi pentru a privi sau a simtii.
Nu avem ce face… grea boala vazului, caci in ochi se reflecta suferintele si fericirea unei persoane.
