Bucurestiul… Un oras mult prea aglomerat, prea aglomerat de tristete, de necazuri de suparare. Un oras prea mult luminat si totusi prea putin pt a lumina vietile tuturor oamenilor… Poate tot ce le trebuiau oamenilor era lumina stelelor. Nu pentru ca este mai mica, ci pentru ca reprezinta o mica speranta: in ciuda dimensiunilor ei ea continua sa palpaie refuzand sa renunte. Asta ne lipseste noua: vazul – nu vedem stelele, esenta lor, frumusetea lor… Traim intr-un oras orbit de intuneric si luminile orasului nu ne permit sa vedem adevarata frumusete a naturii… a lumii in care traim.
Nu mai exista timp liber.. timp in care sa ne gandim la frumusetile care ne inconjoara… tot ce vedem se rezuma la lucrurile materiale, la slujba cea de toate zilele, la problemele legate de aceasta, la ce drumuri mai trebuie sa facem pentru ea; foarte rar ne mai gandim la prieteni la familie si la nevoile personale.
Noi sustinem ca lucram pentru a ne creea conditii de trai, pentru a ne satisface, pentru a ne sustine familia, dar din aceasta cauza poate se face un sacrificiu mult prea mare: relatiile cu persoanele apropriate, iubite se pierd sau in cel mai bun caz se racesc.
O mica concluzie ar fi sa mai mergem si la periferie din cand in cand sa privim speranta si sa scapam de grijile orasului cufundandu-ne intr-o liniste galagioasa, dar tot odata placuta.
