6 – noiembrie 2008
E o zi frumoasa de toamna; toata lumea este fericita, se plimba, se joaca, pasarile zboara mandre facand, parca, un numar sincron in aer.
Totusi ma simt complet detasata de aceasta imagine “perfecta”. Stau in parc pe deal si ma uit, intre doua cuvinte scrise, la terenul de basket asteptand ceva… pe cineva. Asteptand sa apara cu alta pentru a nu mai avea indoieli, pentru a-l uri sau poate pentru a ma distruge moral – mai mult decat sunt, asta daca se poate. Inca nu pot sa inteleg de ce ma mai afecteaza… de ce inca il mai plac. Stiu foarte bine ce fel de persoana este.. stiu? sau doar mi se pare acest lucru?
Singurul lucru cert este ca de acum doua seri a reusit sa ma zapaceasca in ultimul hal… sa ma faca sa-l am in cap non-stop.
A ura = a iubi – un lucru complet adevarat si totusi inevitabil… de ce oare? De ce oare e viata atat de plina de piedici? De ce trebuie sa fim tari in viata? De ce nu poate fi totul parfum? Totul la fel de usor precum este incandescenta unei flori? De ce oamenii trebuie sa se complice la fiecare pas?
