Untitled

O noua luna, un nou an… ziua de 16.01.2009. E vineri, ora 16 fara aproximativ 15-20 minute. Stau in loc si ascult muzica ca sa nu ma plictisesc. Astept sa ajunga si colega de la meditatii Ioana.

Stau si ma gandesc la ce s-a intamplat acum o saptamana: seara in care am iesit cu “el”.

Stau si ascuta piesa “2 in 1″ de la R.A.C.L.A. iar si iar si ma gandesc la tot ce mi-a placut la acea seara… la tot ce nu mi-a placut. Nu stiu ce sa cred si ca sa-l citesc: “AGATATUL ESTE UN SPORT!”; sunt si eu curioasa daca si spusul barfelor este tot un sport…

Cu toate ca nu pot sa neg seara frumoasa petrecutaa in 2, nu-mi pot scoate din cap celelalte “patanii”, ceea ce imi spun prietenii, ceea ce simt, ceea ce ar trebui sa fac…

Buna intrebare: CE AR TREBUI SA FAC??? Sa-l iert? Sa nu-l iert? Sa ma risc? CE?

Un lucru este sigur: nu pot sa neg ca vreau sa fiu cu el, cu toate ca acestea ceva imi spune ca nu merita, ca nu vrea decat sex, sex si… a da!!! … SEX!!! stiu si am inteles ca este o persoana dificila, dar totusi nu inteleg ce i-am facut eu…

un gand fugitiv mi-a trecut acum, ieri, zilnic prin minte: ce-ar fi fost daca nu i-ar fi sunat telefonul atunci??

Am stat si m-am uitat peste ceea ce am scris si am realizat ceva: pagina, viata, lumea e plina de intrebari la care nu stim raspunsul sau nu vrem sa-l stim si il ascundem adanc in noi sperand la o alternativa.

Steaua: o mica speranta

Bucurestiul… Un oras mult prea aglomerat, prea aglomerat de tristete, de necazuri de suparare. Un oras prea mult luminat si totusi prea putin pt a lumina vietile tuturor oamenilor… Poate tot ce le trebuiau oamenilor era lumina stelelor. Nu pentru ca este mai mica, ci pentru ca reprezinta o mica speranta: in ciuda dimensiunilor ei ea continua sa palpaie refuzand sa renunte. Asta ne lipseste noua: vazul – nu vedem stelele, esenta lor, frumusetea lor… Traim intr-un oras orbit de intuneric si luminile orasului nu ne permit sa vedem adevarata frumusete a naturii… a lumii in care traim.

Nu mai exista timp liber.. timp in care sa ne gandim la frumusetile care ne inconjoara… tot ce vedem se rezuma la lucrurile materiale, la slujba cea de toate zilele, la problemele legate de aceasta, la ce drumuri mai trebuie sa facem pentru ea; foarte rar ne mai gandim la prieteni la familie si la nevoile personale.

Noi sustinem ca lucram pentru a ne creea conditii de trai, pentru a ne satisface, pentru a ne sustine familia, dar din aceasta cauza poate se face un sacrificiu mult prea mare: relatiile cu persoanele apropriate, iubite se pierd sau in cel mai bun caz se racesc.

O mica concluzie ar fi sa mai mergem si la periferie din cand in cand sa privim speranta si sa scapam de grijile orasului cufundandu-ne intr-o liniste galagioasa, dar tot odata placuta.